Se obișnuiește să se distingă trei ipostaze principale ale lui Ellington: Duke este instrumentist, Duke este compozitor și Duke este organizator. Renumitul nostru jazzman, saxofonistul Igor Butman, care și-a împărtășit părerea cu Kultura, este de acord cu acest punct de vedere:
Publicitate
„Duke Ellington a fost un mare muzician, a privit cu mult înainte, a prevăzut multe, a scris o mulțime de lucrări remarcabile. În același timp, el nu a „prins” membrii Orchestrei sale, oferindu-le celor mai talentați dintre ei posibilitatea de a se realiza și ei înșiși ca autori, dintre care unul a fost excelentul aranjator, pianist și compozitor Billy Strayhorn.
Abilitățile organizaționale ale lui Ellington sunt, în general, o conversație separată, deoarece există mulți organizatori, iar Duke Ellington este unul. Există foarte multe orchestre fondate în întreaga lume și de mai bine de o sută de ani vorbim despre Orchestra Ellington ca măsură a tuturor lucrurilor. Melodiile interpretate de Orchestra condusă de Duke au devenit iconice. Este o chestiune de onoare pentru orice muzician de jazz care se respectă Să cunoască și să interpreteze capodoperele care au venit din stiloul acestui maestru. Dar, pe lângă standardele de jazz cunoscute de toată lumea, Ellington a compus muzică pentru teatru și cinema, a scris muzicale și chiar a lucrat la o operă, pe care, din păcate, nu a avut timp să o finalizeze.
Se aude adesea părerea că a fost un lider dur, autoritar, aproape un tiran. În primul rând, aceasta este încă o exagerare (excesele evaluative sunt în general inevitabile dacă vorbim despre oameni extraordinari) și, în al doilea rând, trebuie să existe un lider de orchestră. Dar nu un tiran, desigur, pentru că acest lucru îi va face pe toți să fugă în direcții diferite.
Faptul este că capul nu este ales prin vot democratic, are o sarcină care sună surprinzător de prozaică: să se asigure că fiecare dintre muzicienii colectivului a reușit să-și câștige existența și să poată trăi în condiții normale. Și dacă un participant nu îndeplinește cerințele dintr – un anumit motiv – fie că este vorba de o atitudine față de muncă, de capacitatea de a lucra în echipă sau de o relație cu dirijorul-atunci, desigur, un astfel de potențial muzician nu aparține Orchestrei. În muzică, este ca în sport: echipa câștigă și antrenorul pierde. Orchestra nu ar trebui să sufere dacă vreun saxofonist convențional eșuează. Iar Duke Ellington, care a fost un mare instrumentist, un compozitor excelent și un organizator talentat, a înțeles perfect acest adevăr.”
În istoria căii creative și de viață a lui Ellington, o circumstanță atrage atenția: pe exemplul său, devine evident cât de mult depinde în această lume de factorul personal al unei persoane. Uneori se pare că Duke a avut un plan de viață clar, în care fiecare episod și-a luat locul în imaginea de ansamblu la timp și la locul său. Să fie, după standardele celor mai străluciți muzicieni de jazz, cu o oarecare întârziere, dar în timp util — în raport cu Ellington însuși.
